Odată, doi ciobani, tată și fiu, își pășteau oile la poalele Muntelui Puturos (Büdös). Acest munte era numit „puturos” pentru că aerul de aici avea un miros urât. Tatăl avea vreo șaizeci-șaptezeci de ani, în timp ce fiul abia trecuse de douăzeci. Acel flăcău puternic și vrednic nu se putea minuna îndeajuns de tatăl său, când, la ivirea zorilor, acesta se plângea mereu că îl doare ba aici, ba acolo. Într-o toamnă, a nins mai devreme decât de obicei, dar ciobanii, sperând la o vreme mai bună, și-au mânat oile printre copaci, ca să reziste acolo, pe iarba rămasă, până când vremea se va îndrepta.

Pe când coborau spre vale, au zărit un loc unde zăpada era topită. S-au grăbit într-acolo și au văzut că din pământ ieșeau niște aburi, care, deși miroseau puțin urât, dădeau o senzație plăcută de căldură. De atunci au ținut minte acest loc și, ori de câte ori aveau drum pe acolo, se opreau mereu și uneori se încălzeau.

După o vreme, bătrânul cioban a observat că durerile i-au încetat. La toamnă, își mâna oile atât de drept, de parcă s-ar fi transformat din nou în flăcău.

Într-o zi, însă, s-a întâmplat ca oile să sosească fără cioban.

– Oare unde o fi rămas tatăl meu? – se întreba băiatul. – Sigur își tratează durerile?

Peste puțin timp, totuși, a pornit în căutarea tatălui său. Pe drum s-a întâlnit cu un călugăr bărbos, în rasă maro, pe care îl mai vedea uneori prin părțile acelea.

Simțind că s-a întâmplat ceva rău, și-a grăbit pașii. Nu după mult timp l-a zărit pe tatăl său, prăbușit cu fața la pământ, de parcă ar fi dormit.

– Tată! Tată! – încerca fiul să-și trezească tatăl, dar acesta nu s-a mai ridicat.

A doua zi, flăcăul a coborât în sat și a anunțat moartea tatălui său la mai-mari satului. În acea zi a ieșit la fața locului și judecătorul, iar medicul a stabilit că moartea bătrânului păstor a fost cauzată de sufocare.

– Cineva l-a sugrumat pe bătrânul cioban! – a răsunat acuzația.

– Nu putea fi altcineva decât fiul său, căci în afară de el nimeni nu se afla pe munte! – a apărut bănuiala împotriva flăcăului.

Sărmanul băiat a protestat zadarnic împotriva acuzației nesăbuite, dar l-au pus numaidecât în lanțuri, iar pandurii l-au dus în temnița comitatului. Înainte de pronunțarea sentinței, l-au urcat din nou pe flăcău pe munte, ca să arate la fața locului cum și-a ucis tatăl.

– Să nu-mi ajute Dumnezeu niciodată, dacă eu am îndrăznit vreodată să ridic mâna asupra bunului meu tată!

– Atunci cine a făcut-o? – l-a privit cu asprime judecătorul.

– Păi eu de unde să știu?

– Nu a fost nimeni pe munte, doar dumneata!

– Eu am mai văzut un călugăr în rasă maro, dar totuși susțin că pe tatăl meu l-a sufocat gazul.

– Ce fel de gaz?

– Acela care iese din adâncul pământului chiar în acest loc!

– Asta nu se poate! – a protestat judecătorul.

În acea clipă l-a zărit pe călugărul în rasă maro, care tocmai trecea pe la marginea pădurii.

– Păi acela cine a fost?

– E un călugăr, un fel de pustnic – l-a lămurit flăcăul.

– Trece des pe aici?

– Destul de des umblă prin părțile acestea. Ultima dată l-am văzut atunci când a murit sărmanul meu tată.

– Păi asta de ce n-ai spus-o mai devreme? Oameni buni, trebuie prins călugărul!

Pandurii au luat-o cu toții la fugă după călugăr, dar acesta dispăruse deja fără urmă. La fața locului nu a mai rămas nimeni, doar judecătorul și flăcăul pus în fiare. Atunci, judecătorul s-a aplecat plin de curiozitate spre pământ, în locul unde ieșea gazul la suprafață. A tras aer în piept, dar în aceeași clipă a căzut mort la pământ.

Când pandurii s-au întors din urmărirea fără rezultat, l-au găsit mort pe judecătorul care nu ascultase de spusele flăcăului.

Medicul a stabilit că și judecătorul a murit tot din cauza gazului. L-au eliberat numaidecât pe flăcău, pe care îl chinuiseră nevinovat, din neștiință. Și-au dat seama și de faptul că în gazul ce izbucnește din adâncul pământului zace o putere vindecătoare, dar cine îl inspiră sau trage aer în piept din el, pe acela gazul îl sufocă pe loc.

– Folosit extern e leac, folosit intern e otravă mortală – a stabilit medicul.

În acel loc, bolnavii sărmani din împrejurimi au săpat o groapă, pentru ca, folosind puterea tămăduitoare a gazului, să-și vindece mădularele dureroase.

Asta s-a întâmplat, desigur, foarte demult, dacă s-o fi întâmplat cu adevărat.

Csíkszentimre öröksége. Csíkszentimre, 2011.

Mofeta este o emanație de gaze uscate, apărută ca efect secundar al activității vulcanice. Datorită condițiilor geografice speciale, stațiunea Sântimbru-Băi se mândrește cu una dintre cele mai puternice emanații de gaze din Munții Harghita. În prezent, în localitate pot fi utilizate două mofete (vezi imaginile de mai sus).

Păstorii au descoperit cu mult timp în urmă gazele venite din adâncuri și efectele acestora. Au săpat primele „gropi puturoase” pentru uz propriu, pe care localnicii le-au numit sugestiv „Süllögő” (Șuierătoarea), din cauza sunetului caracteristic, șuierător, al gazelor.

Gazele din mofete au un efect complex asupra organismului uman. Gazele emanate conțin în mare parte dioxid de carbon (99%). Dioxidul de carbon (CO2) are un efect vasodilatator, accelerând astfel circulația sângelui în mușchi și în țesuturile conjunctive. Radonul (Rn) prezent în amestecul de gaze este un element radioactiv care, în cantități mici, stimulează metabolismul și sistemul nervos central. Hidrogenul sulfurat (H2S) din gaz este responsabil pentru mirosul caracteristic de ouă clocite, însă, în afara acestui disconfort, nu are alte efecte asupra organismului.

Pentru rezultate durabile, se recomandă utilizarea mofetei sub forma unei cure de mai multe zile, pentru perioade scurte zilnic. Este foarte important să fiți precauți! Pentru siguranța dumneavoastră, în cazul unor boli cronice, cereți neapărat sfatul medicului curant înainte de a începe orice cură!

Rădăcinile vieții spirituale din Sântimbru-Băi se întind până în anii 1930, când preoții aflați în vacanță oficiau slujbe în curțile vilelor sau pe coridoarele restaurantelor, la altare improvizate pe mesele din localuri. Prima sfântă liturghie a fost oficiată în prima capelă în anul 1974, clădirea fiind extinsă ulterior cu un turn și o navă transversală.

Un nou capitol în viața religioasă a început în august 2024, când, în cadrul slujbei de hram, a fost pusă piatra de temelie a noii capele. Deoarece vechea clădire s-a degradat iremediabil, comunitatea a decis reconstruirea completă a acesteia. Noua clădire unitară, ridicată în cinstea Sfintei Fecioare Maria Regină, este planificată să fie inaugurată și sfințită în acest an, oferind un loc demn pentru reculegere sufletească atât localnicilor, cât și turiștilor veniți la odihnă.